Pe durata războiului, Indochina a fost în posesia administrativă franceză a Japoneia Imperialiste, fiind condusă de regele-marionetă Bao Dai. La 22 septembrie 1940, guvernatorul francez Jean Decoux și-a dat acordul ca 30000 de soldați japonezi să rămână staționați în Indochina. Administrația franceză a colaborat cu forța de ocupație japoneză până la sfârșitul războiului. Între timp, în 1941, Ho Și Min a format din PC o alianța naționalistă numită Uniunea pentru Independență a Vietnamului, prescurtat Viet Minh. El cooperat cu forțele Aliate informându-le despre pozițiile japonezilor și cerând recunoașterea oficială a Viet Minh-ului, ca reprezentanta legitimă a aspirației naționaliste vietnameze. În 1945, după predarea Japoneia Imperialiste, Ho Și Min îl răstoarnă pe regele Bao Dai preluând puterea si stabilind capitala în Hanoi. Franța și-au recăpătat însă o parte din vechiile colonii cu ajutorul britanicilor și au recucerit vietnamul în 1946. Francezii au fost de acord să recunoască guvernul Viet Minh ca un stat liber sub tutela Uniunii Franceze.
Datorita înființării noului guvern comunist chinez în 1949 si faptului ca Viet Minh își dezvolta războiul de gherilă, temandu-se de extinderea comunismului in Asia, SUA au trimis ajutoare importante alături de francezi. Cu toate acestea francezii au pierdut Bătălia de la Dien Bien Phu și în mai 1954 au incheiat pace la conferința internațională în Geneva.
După război, țara a fost împărțită în doua, nordul comunist condus de Ho Și Min și sudul anticomunist condus de Ngô Đình Diệm. Forțele comuniste din Nord s-au dovedit a fi greu de înfrânt, motiv pentru are SUA a considerat existenței unei reale amenințări la adresa regimului din Saigon, oferind arme, finanțe și consilieri militari dupa cum permitea acordul de la Geneva. Toate aceste ajutoare, s-au dovedit oarecum insuficiente ca să oprească avansul grupării Viet Cong și în anul 1965, președintele Lyndon B. Johnson a ordonat bombardarea Vietnamului de Nord sperând oprirea infiltrării în Sud. După câteva săptămâni, SUA au început să trimită trupe, începand cu 75.000 și continuând cu peste 500.000 în 1968. Alături de americani erau 600.000 soldați sud-vietnamezi și contingenți din Coreea de Sud, Thailanda și Australiad. Timp de trei ani, bombardarea intensivă în Nord și lupta directă în Sud nu au slăbit puterea Viet Cong în Nord. Războiul a continuat și sub noul președinte american, Richard Nixon. Nixon a început retragerea treptată a trupelor americane dar declara public escaladarea războiului în Laos și Cambodgia, cerând în mod expres eliminarea grupării Viet Minh. În 1974, Vietnamul de Nord a decis atacarea sudului pe cale armată, lansând în 1975 o ofensivă majoră împotriva regimului de la Saigon. Lupta a fost câștigată de către comuniști, ocupara Saigonului având loc în 30 aprilie 1975.
La 2 iulie 1976 prin reunificarea Vietnamului de Sud cu Vietnamul de Nord a fost creată Republica Socialistă Vietnam, fiind instaurată dictatura proletariatului. Capitala sudului, orașul Saigon a fost redenumit Ho Și Min, astfel exprimându-și respectul față de fostul președinte al Vietnamului de Nord. Noul plan de reconstrucție implica extinderea industriei în nord și a agriculturii în sud. La doi ani după finalul războilui, Vietnamul se afla într-o profundă criză economică.
În 1986, guvernul a inițiat o serie de reforme economice și politice care au început să aducă țara pe calea integrării în economia mondială. În 2000, deja stabilise relații diplomatice cu aproape toate statele lumii. Până în 2020, planul guvernului comunist este să aducă Vietnamul în rândul națiunilor dezvoltate.